Uneori suntem extrem de protectivi cu copiii noştri. Nu vrem ca ei să fie răniţi, cum, probabil, s-a întâmplat cu noi când eram copii. Teama pentru copiii noştri, grija mărită faţă de ei, dorinţa de ai proteja oricând şi oriunde ne face să alunecăm fără să gândim pe panta excesului. Aşa putem deveni asemeni unor cloşti care sunt mereu vigilente cu puii care abia au ieşit din ou. Dar, tot asemeni cloştilor, nu ne dăm seama că puii pe care îi avem în grijă pot fi nişte răţuşte care au nevoie de puţină apa unde să se poată bălacii pentru a se simţi în mediul lor.
Copiii seamănă cu părinţii lor, dar nu sunt nişte mici clone ale acestora. Ei sunt diferiţi şi au nevoie de propria lor experienţă pentru a putea avea propria lor viaţă, pentru a putea dobândi propria lor identitate. Numai aşa se pot dezvolta firesc şi normal. Numai aşa pot dobândi acea experienţă, apoi acele calităţi care să îi poată ajuta să se ferească ei înşişi de pericolele care le oferă existenţa. Aşa pot învăţa cum să treacă acele obstacolele care apar drumul vieţii oricărui om la un moment dat. Obstacolele se numesc încercări ale vieţii, iar ele sunt menite pentru a fi trecute, pentru a putea deveni o fiinţe împlinite.
Pe acest drum al vieţii, noi oamenii suntem asemeni eroilor din basme care trec o succesiune de probe, pentru ca în final, de exemplu, să intre în posesia merelor de aur.
Dar, revenind la copiii noştri, putem vedea cum deseori mama nu conştientizează că prin grijă excesivă poate dăuna copilului ei. Ea, fără să vrea, nu îl poate lăsa să fie aşa cum îşi doreşte el pentru a putea să se dezvolte, să crească pentru a putea să se încumete fără teamă pe drumul plin de încercări al propriei vieţi.
Am întâlnit situaţii în care mama nu îşi lasa fiica să se joace cu copiii de pe stradă pe motiv că aceştia nu îi puteau oferi decât lucruri urâte: înjurături, comportamente agresive, proastă creştere etc. Acest lucru nu era înţeles asa de către copil care devenea din ce în ce mai nervos şi mai dificil. Mama se mira de ce se întâmplă acest lucru şi nu putea să îşi explice de ce fiica sa este atât de ciudată şi dificilă. Fetiţa începuse să îşi creeze o lume a ei, imaginară, total diferită de ce a reală, iar în mediul de la şcoală se simţea izolată şi ironizată de colegii care nu ştiau prin ce trece ea.
Dacă fetiţa încerca să se apropie de un copil de aceeaşi vârstă cu ea, la şcoală, prin vecini, sau prieteni, mama intervenea şi de cele mai multe ori o îndepărta, nelăsând-o pe motiv că toţi ceilalţi aveau diferite comportamente care erau nepotrivite şi care o puteau influenţa în mod negativ.
Problema în loc să se rezolve de la sine aşa cum spera mama se acutiza din ce în ce mai mult. Acum nu mai mai aveam de-a face cu o mamă care dorea numai bine pentru fiica sa, încercând să o protejeze de prietenii pe care copila şi-i putea face, ci aveam de-a face cu o mamă care nu conştientiza că acea grijă excesivă îi face rău copilului ei. Situaţia se acutiza din ce în ce mai mult, iar problema nu mai era a mamei ci şi a fiicei care devenise din ce în ce mai nemulţumită şi mai neînţeleasă.
În aşa fel mama, din dorinţa ei de a nu i se întâmpla nimic rău sau urât fiicei sale, în loc să clădească un om îl dărâma. (psiholog Anca-Elena Vintzeanu)
Date de contact
Adresă cabinet: str. Banu Manta nr. 16, sector 1, Bucureşti
Telefon: 0730.660.505
psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu
vintzeanu@yahoo.com
Cabinet de Psihologie Anca-Elena Vințeanu 