Relația simbiotică dintre mamă și copil își are începuturile înainte de naștere, în perioada prenatală. Această apropiere intensă continuă o perioadă după nașterea copilului, în etapa de sugar a acestuia, pentru ca mai apoi strânsoarea să se lărgească și treptat cei doi să iasă din simbioză dând naștere unei relații sănătoase între mamă și copil. Forța acestei legături este foarte mare, iar tatăl este cel care ajută copilul să iasă din relația fuzională cu mama sa, pentru a se putea desprinde și dezvolta sănătos. Relațiile copilului cu cei doi părinți ai săi sunt foarte diferite, amândouă fiind la fel de importante pentru creșterea și dezvoltarea sănătoasă a omului.
Tata ajută copilul să iasă din fuziunea cu mama, iar rolul jucat de el este foarte important. El este cel care însoțește copilul în procesul separării de mamă, ajutându-l să se diferențieze de aceasta și să creeze o relație sănătoasă. Este persoana care îi asigură treptat un loc în societate, care îl ajută să devină o ființă distinctă, rolul lui fiind acela de a tranșa, de a rupe sau separa cordonul ombilical care leagă copilul de mama sa, rămas simbolic aproape intact în etapa sugară.
Treptat copilul învață că este unic și că are propria sa identitate. El va descoperi cu ajutorul tatălui alte oportunități, având din ce în ce mai mult acces la limbaj și comunicare. Pe măsură ce va crește, tatăl îl va învăța și îi va permite să transmită altfel ceea ce are de spus, prin modalități diferite de senzațiile corporale pe care copilul le-a experimentat în primele luni de viață.
Rolul tatălui este esențial, iar prin modelele oferite copilul va învăța să își exprime nevoile, astfel încât să renunțe la așteptările infantile, care presupuneau ca cei din jurul său – în special mama – să ghicească și să răspundă nevoilor sale.
Prin cadrul pe care tata îl impune, acesta va tăia într-un mod inițiatic cordonul ombilical care leagă copilul de mamă. Astfel, tata este persoana care impune limite sănătoase pe care copilul nu va avea voie să le depășească pentru a-și găsi echilibrul și stabilitatea de care are nevoie pentru a crește. Rolul patern este acela de a impune și respecta limitele și regulile, de a-l învăța pe copil legea care guvernează lumea în care trăim, de a iniția copilul în interacțiunea cu oamenii din afara familiei și de a deschide calea către lumea necunoscută din afara casei.
Dacă rolul de tată va fi bine îndeplinit, copilul va simți că se poate desfășura liber, va ști că poate să se exprime, simțind că are dreptul să-și trăiască propriile experiențe în cadrul impus. Un copil care a beneficiat de un cadru solid nu este temător, el va fi echilibrat și stabil.
În cazul în care rolul tatălui este perturbat din diferite motive, limitele nu vor fi clar trasate, iar copilul va fi în căutarea unei figuri paterne care să-i aducă echilibru și stabilitate. Un copil care nu a beneficiat de un cadru ferm nu va avea curajul să se aventureze pentru a explora lumea din afara casei, sau se va pune în pericol. Dacă limitele vor fi mult prea rigide, copilul nu va avansa ci va rămâne pe loc, atașat mult prea mult de mamă.
Atunci când funcția paternă nu există ea poate fi exercitată de persoane din afara casei, cum ar fi: un unchi, un bunic, un educator, o altă persoană masculină importantă din viața copilului, sau chiar de o mamă asumată și conștientă de sănătatea psihologică pe care o oferă această funcție.
Dacă funcția paternă nu a fost deloc îndeplinită de nimeni din anturajul copilului, atunci dificultățile acestuia vor fi prezente: în planul impunerii limitelor de orice fel, al relaționării și comunicării cu celelalte persoane indiferent de tipul de relație, în planul acceptării și respectării regulilor, a stimei de sine și cea a imaginii de sine etc.
psihoterapeut Anca-Elena Vințeanu
Cabinet de Psihologie Anca-Elena Vințeanu 