De multe ori, părinții cred că se confruntă cu un comportament dificil, dar de fapt copilul încearcă să gestioneze o teamă pe care nu o poate explica. Povestea unei fetițe care a refuzat să facă baie ne arată cât de diferită poate fi realitatea prin ochii unui copil și cât de important este să știm să ascultăm înainte de a corecta.
„Nu vreau să mă spăl!” Era replica repetată zilnic de o fetiță aflată la începutul clasei pregătitoare.
De câteva zile, orice încercare a părinților de a o convinge să facă baie se termina cu lacrimi, refuz și multă frustrare. Mama ajunsese la capătul răbdării și orice încercare de a convinge nu avea decât să îi lase sentimentul este depășită de situație. Epuizarea, neputința, furia și sentimentul de vină că nu este o mamă bună au determinat-o să ceară ajutor. Când am început să explorăm situația în cabinet, am descoperit împreună că fetița trecuse recent printr-o intervenție chirurgicală, iar la școală aflase de la colega de bancă că dacă se spală apa ar putea pătrunde prin cicatrice și îi va face rău. În mintea ei această frică era reală și logică.
Pentru un adult aceasta poveste ar putea fi absurdă sau amuzantă, dar pentru un copil poate fi o posibilitate reală și înspăimântătoare. Tensiunea și dificultatea acestei situații, la o primă vedere, venea din faptul că mama nu avusese răbdarea și tactul necesare să asculte părerea fiicei sale. La toate acestea eu aș mai adăuga. Copiii mici trăiesc într-o lume în care granița dintre real și imaginar este adesea extrem de subtilă. Gândirea magică, atât de specifică vârstei preșcolare și școlare mici, nu apare doar într-o etapă de dezvoltare, ci este ca un filtru prin care ei își interpretează realitatea. Iar acest filtru poate genera reacții pe care adulții le percep, uneori, ca fiind iraționale sau greu de descifrat.
Fanteziile copilului despre cum funcționează lumea – de la relațiile cauză-efect până la ceea ce este viu, periculos sau sigur – modelează profund percepția lui asupra realității. Tocmai de aici pot apărea discrepanțe între viziunea părintelui și cea a copilului, discrepanțe care, în lipsa unei comunicări atente, pot genera tensiuni și neînțelegeri în relația lor.
În cazul acestei fetițe, problema nu era refuzul de a face baie. Problema era teama pe care o purta singură și faptul că nu găsise un spațiu suficient de sigur pentru a o împărtăși părintelui. Ca părinți, nu avem nevoie să combatem imediat frica unui copil, mai întâi avem nevoie să ascultăm și să înțelegem, să punem întrebări, să fim curioși înainte de corecta sau de a trage niște concluzii.
Atunci când un copil simte că este ascultat și luat în serios, va găsi mai ușor curajul de a ne vorbi despre ceea ce îl frământă, îl sperie sau neliniștește. Iar uneori, în spatele unui simplu „nu vreau”, se poate ascunde „mi-e frică”, “nu înțeleg”, “nu știu” etc.
Ce putem face, ca părinți, pentru a reduce această distanță?
🔹 Ascultăm activ – nu doar cuvintele, ci și emoțiile din spatele lor.
🔹 Luăm în serios percepțiile copilului – chiar dacă nouă ni se par iraționale, pentru el sunt reale și apăsătoare.
🔹 Punem întrebări lămuritoare – pentru a înțelege logica internă a fricii sau a teoriei sale.
🔹 Oferim explicații liniștitoare, ancorate în prezența noastră protectoare: „Sunt aici”, „Voi avea grijă de tine”, „Nu voi permite să ți se întâmple nimic rău”.
🔹 Validăm emoția, chiar dacă nu validăm conținutul fanteziei.
Mărturia acestei fetițe, care a fost clienta mea împreună cu mama sa, nu este deloc amuzantă – este un semnal de alarmă pentru părinți. Cât de des credem că știm ce e mai bine, fără să întrebăm ce simte celălalt? Cât de des confundăm ascultarea cu a auzi? Cât de mult suntem în contact cu nevoile, grijile/fricile, emoțiile copilului nostru? Putem să-l înțelegem?
Dacă această întâmplare ți-a stârnit o întrebare sau o reflecție, te invit să privești cu alți ochi fricile copilului tău. Poate că „monștrii de sub pat” nu sunt atât de diferiți de propriile noastre temeri nevorbite. Iar diferența o face prezența calmă, curioasă și protectoare a părintelui sau adultului care îngrijește un copil.
Tu cum abordezi momentele în care percepția copilului tău intră în contradicție cu realitatea adultului? Ce strategii ți-au funcționat?
(psihoterapeut Anca-Elena Vințeanu)
#parenting #psihologiecopil #educatieemotionala #relatiiparintecopil #dezvoltarepersonala #ascultareactiva
Cabinet de Psihologie Anca-Elena Vințeanu 