autocunoaştere, cabinet, cabinet consiliere, cabinet psihologic, cabinet psihologie, dezvoltare personala, psihologi, psihologie, psihologie copii, psihologie copil, psihoterapie, terapie

„E nasol să devi adult, dar dacă trebuie, am să o fac şi pe asta”

Mă aflu în faţa unei coli albe de hârtie şi înca nu m-am hotarât ce să scriu pe ea. Sunt multe lucruri la care mă gândesc, dar încă nu ştiu la care să mă opresc.

Mă opresc la o discuţie recentă pe care am avut-o cu un puşti de 12 ani. Este un băiat grăsuţ şi stiam că îi plac foarte mult dulciurile şi că de multe ori a avut discuţii cu părinţii din cauza acestora.

L-am văzut cam trist şi am încercat să înţeleg ce se întâmplă cu el. Discuţia noastră s-a legat de cadourile primite de Crăciun. El mi-a spus că şi-ar fi dorit cu totul şi cu totul un alt cadou decât cel pe care îl primise. Curioasă, la-am întrebat care este cadoul pe care l-a primit şi de ce îl nemulţumeşte atât de tare. Mi-a răspuns că a primit o gramadă de dulciuri şi atăt. Ar fi vrut să primească şi el măcar un CD sau ceva pentru vârsta lui, nu dulciuri.

Sunt un pic nedumerită şi îl mai întreb înca o dată ce îl nemulţumeşte atât de tare că, doar a primit ceea ce îi plăcea foarte mult. Atunci el îmi spune că anul trecut a aflat de la mama cine este Moş Crăciun şi ştie cine a pus cadourile sub brad.

Ok, îi spun eu. Sunt copii care au aflat mult mai devreme decât tine cine este Moş Crăciun şi au înţeles acest lucru. Se uită la mine şi face o grimasă. Da, dar nu înţelege-ţi că eu chiar credeam în Moş Crăciun!

În acel moment înţeleg că puştiul nu mai este un copil şi este pe cale să se transforme în altceva. Într-un adolescent. Grimasele pe care le face par a fi legate de gândurile care au apărut şi care încep să îi aducă cât mai multe întrebări. Cine sunt eu? Sunt un copil sau un adult? Ce înseamnă să fii adult? Ceilalţi nu văd ce se întâmplă cu mine?…

Las un timp de tăcere şi îl întreb dacă el vrea să crească şi să se transforme într-un adult. Îmi răspunde că e nasol să fii adult. Ai multe griji pe cap şi multe lucruri pe care trebuie să le faci. Apoi cu o altă grimasă pe chip îmi mai spune că dacă trebuie, va fi nevoit să o facă şi pe aceasta.

Acest material îl dedic unei doamne, de profesie asistentă medicală, căreia nu vreau să îi dau numele. Această doamnă, mamă a trei copii, dintre care doi cu vârste apropiate de cele ale puştiului menţionat, mi-a spus că la psiholog ajung numai cei care sunt nebuni sau au probleme grave, iar acest lucru este perceput ca o ruşine.

Părerea ta care este?

Care crezi tu că sunt problemele pentru care ai apela la un psiholog pentru tine sau pentru copilul tău?

Anca – Elena Vintzeanu, psiholog

5 gânduri despre „„E nasol să devi adult, dar dacă trebuie, am să o fac şi pe asta””

  1. Îmi răspunde că e nasol să fii adult. Ai multe griji pe cap şi multe lucruri pe care trebuie să le faci.
    Aici e vina adultilor pentru ca proiecteaza neputinta sau nereusitele lor in educatia copilului.
    El trebuie sa stie ca viata de adult nu e asa de simpla insa are infinit mai multe parti pozitive. Nu asa se creste un om care poate da piept cu viata ci doar un viitor deprimat permanent.

    mi-a spus că la psiholog ajung numai cei care sunt nebuni sau au probleme grave, iar acest lucru este perceput ca o ruşine.

    Nu e o rusine sa apelezi la un specialist in nicio situatie deci psihologul nu face exceptie.
    Problema e de educatie si perceptie.
    Se asociaza o stare ce presupune cateva intalniri cu psihologul cu nebunia si e grav pentru ca distanta e enorma intre cele doua situatii.

    Acum mai e si o alta latura a problemei.
    Romanul nu e asa sensibil la orice precum occidentalul, nu cade in depresie ca nu-i curge apa calda o ora sau ca nu a venit autobuzul la timp. Cred ca anii comunismului l-a insensibilizat. Evitarea abuzului de psiholog e comparabila cu evitarea excesului de igiena care se stie e nociv producerii de anticorpi.

  2. Te felicit, Anca, pentru ca ai reusit sa-l faci pe copil, sa-ti impartaseasca marea lui dilema existentiala! E, intr-adevar, tare greu sa realizezi ca poti sa pierzi ceea ce ai – copilaria si sa intri intr-o lume in care, pentru moment, simti ca nu te poti descurca. si mai mult, copilul simte dezechilibrul acestui conflict interior. E un copil curajos si foarte responsabil, exista insa riscul sa devina supra-adaptat. Si cred ca ar fi bine sa-şi regaseasca „mos craciunul” interior, chiar daca nu mai crede in el, in planul existentei fizice.
    Cat despre psiholog si nebunie… mi se pare o idee preconceputa, neverificata cu realitatea. Doamne fereste ca cineva sa aiba nevoie de psiholog, sa simta ca acest lucru ii poate aduce echilibru si sa nu intre in terapie doar din cauza acestui tip de mentalitate. Nu pot sa enumar o problema anume pentru a merge la psiholog si a incepe o sesiune terapeutica sau chiar de consiliere. As spune, ca o recomandare, pentru altii, ca atunci cand simti o tensiune psihica interna, si iti doresti ajutorul cuiva, nu pregeta nici o clipa sa te adresezi unui specialist – psiholog, consilier, psihoterapeut. Poate ca ai familie, poate ca ai prieteni buni – ei te pot sfatui, cu ei poti sa vorbesti, insa cadrul terapeutic, personalitatea terapeutului, planul trapeutic, procesul in sine, nu se pot compara cu sfaturile prietenilor. E ca la doctor: daca ai pneumonie, degeaba bagi vin fiert ca pana nu-ti face doctoru (asistenta) injectiile de rigoare, sau, mai rau, perfuziile, tot nu te pui pe picioare. Poate ca pentru unii e mai ruşine sa mearga la medic si sa-si dezveleasca un pic de piele si e eroic sa sufere in tacere, doar ca sa nu pateasca rusinea. Ce e si cu optiunile astea!

  3. Cunosc in detaliu aceasta problema a reticentei fata de psiholog,deoarece sunt asistent social, dar pana la urma terapia devine necesara in unele cazuri de tulburari evidente de comportament.
    Eu sunt teolog ,ca formare, si consider ca apelarea la un duhovnic si vizitele periodice la el te pot ajuta sa te intelegi si sa te cunosti.Cu toate acestea nu sunt reticenta la adresa psihologilor deoarece ei sunt printre putinii oameni care detin cunostinte si pot intui continuturile profunde ale psihicului uman.Sunt de acord cu capacitatea umana de dezvoltare si autocunoastere dar sunt de parere ca fara o interventie specializata omul nu isi poate constientiza potentialul.
    Nu pledez pentru psihoterapie ca mod de viata cum vedem in alte tari,unde oamenii isi platesc printre facturile curente si factura psihologului dar militez pentru interactiuni cu oameni specializati in diverse tipuri de activitati de consiliere,autocunoastere in vederea identificarii la timp a blocajelor de orice natura si actionarii in sensul indepartarii acestora.
    Au existat momente in viata mea cand am avut nevoie de un punct de vedere si de un sprijin de la un terapeut in vederea unor alegeri destul de importante dar nu am putut primi acest ajutor deoarece familia mea nu m-ar fi sustinut niciodata in acest demers.
    Regret initiativele unor parinti retrograzi si neinformati de a nu le permite copiilor lor sa frecventeze un psiholog de teama unui posibil stigmat.Li se pare mult mai acceptabil stigmatul de „copil dificil”,”copil cu probleme de adaptare”,”comportament deviant” e.t.c.

  4. Felicitari pentru articol. Cat despre „la psiholog ajung numai cei care sunt nebuni sau au probleme grave” , educatia este de vina si poate lipsa de informatie. cred ca multi dintre cei care au parere aceasta nu pot sa vada o diferenta intre un psiholog si un psihiatru.

    Felicitari si succes in continuare!!!

  5. “la psiholog ajung numai cei care sunt nebuni sau au probleme grave” este lucrul care ma deranjeaza cel mai mult, dar astfel de idei preconcepute exista peste tot in societatea noastra. mersul la psiholog il vad ca pe o iesire la un suc cu cel mai bun prieten, caruia eu ii fac cinste si el ma asculta si imi da sfaturi, dar totusi la alt nivel. pentru ca psihologul este pregatit sa te ajute cu cele mai bune sfaturi si mai ales este obiectiv. romanii deobicei rad de ceea ce nu stiu sau nu au facut niciodata, dar dupa ajuns sa dea de greu si vad de exemplu cat de mult ii poate ajute un lucru de care candva radeau cu gura pana la urechi isi schimba brusc atitudinea si devin cei mai mari fani ai acelui lucru.
    romanii nu au devenit mai insensibili pentru ca au trait in comunism, au invatat sa inghita cat mai mult si sa se tina totul in ei, dupa comunism au inceput sa refuleze prin diverse locuri si obiceiuri.
    cred ca asa au ramas si acum strang in ei cum strange o furnica hrana pentru iarna si apoi refuleaza ca un caine turbat, lasand numai suferinta in jur.

    pustiul din articol pare simpatic dar din pacate parintii nu-mi sunt simpatici.din cauza trasaturii principale de caracter a romanului Lenea se ajunge la asa ceva.parintele este prea lenes sa gateasca ceva si il duce pe copil la mec, parintele este prea lenes sa se gandeasca si la faptul ca un copil are nevoie de miscare si nu-si da seama ca trebuie sa-si duca copilul sa faca sport, parintele este prea lenes sa-si puna mintea la contributie sa-i aleaga ceva special copilului de Craciun si merge la cora umple cosul de dulciuri probabil de fata si cu cel mic si a doua zi le pune sub brad ( cred ca aici i-a spus si „sper sa-ti placa cadourile noastre” ) peste un an se vor intreba unde au gresit. dar oricum daca totul era perfect nu mai aveam ce sa mai scriem si eram scarbiti de atata fericire, de ajungeam sa vedem oameni care se sinucid din cauza asta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s